Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare-anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.
Versurile lui Tudor Arghezi din Cuvinte potrivite (1927) descriu minunatele făptuiri recente ale Clasei a II-a B dintr-o şcoală constănţeană cu nume de scriitor: cum noblesse oblige, îndrumaţi de doamna învăţătoare Doriţa Ştefănescu, toţi elevii ei şi-au meşterit, fiecare sieşi, care cum s-a priceput, câte o CARTE. Cu tot dichisul: copertă, titlu, cuprins, poveşti şi desene, tâlc, mâlc şi pâlc. Ba chiar cu tabla înmulţirii la sfârşit, pe post de supliment, ca să doarmă cu ea sub pernă (să se-nveţe singură, ea cu noi, noi cu ea)!…
Doar sunt mari de-acum, ştiu de toate, şi mai ales cum să potrivească ascunşi de lună vorba-n fluier sau în strună, să sune bine, frumos şi adevărat. Drept să spunem, de mult nu s-a pomenit, aici şi aiurea, printre oamenii mari şi mici, dar mai ales mijlocii, ceva mai frumos! Norocul nostru, cinste lor…
